marți, 14 septembrie 2010

miercuri, 21 aprilie 2010

Cupcakes cu fructe de pădure simple ca bună ziua

Tu ce faci când te afli într-o situaţie disperată şi fără soluţie, care nu depinde de tine, dar în schimb te afectează direct? Intri în panică? Te enervezi? Te simţi neajutorat(ă)? Iţi vine să bei ceva? Îţi calculezi pierderile? Te încăpăţânezi să găseşti o soluţie? Iţi imaginezi scenarii? Te resemnezi? Râzi? Eu le fac pe toate. Dar la urmă râd, pentru că e singurul lucru cu care te mai poţi recompensa cu adevărat pentru a nu-ţi pierde energia şi pentru a putea merge mai departe. Ultima săptămână a fost parcă desprinsă dintr-o comedie cu Charlie Chaplin, în care fiecare gest şi situaţie dă naştere unui lanţ întreg de evenimente comice care pot continua la nesfârşit, ca într-un joc de domino. Doar că în timp ce râzi în hohote, ţi-e oarecum milă de soarta injustă şi nefericită a protagonistului care a ajuns acolo din pur ghinion. În filmul meu mut din ultimele zile, toate s-au întâmplat din cauza unui vulcan cam jucăuş, cel al cărui nume nu îl rostim (pentru că pur şi simplu nu putem). Dacă ăsta nu e un motiv de râs, nu ştiu ce e... În final, cred că important este să te revezi pe tine în situaţia trăită şi să încerci să îţi dai seama dacă ai fi putut face ceva pentru a o schimba. Dacă ai fi putut face ceva, vei ţine cont de asta data viitoare. Dacă nu, zâmbeşti şi mergi mai departe şi te bucuri că nu a fost mai rău. Sau faci o prăjitură...
Cineva anonim îmi lăsase un comentariu în care îmi spunea că reţetele pe care le postez par sofisticate şi greu de realizat. Asta mi-a amintit de un citat care îmi place mult: „Nu faptul că lucrurile sunt dificile ne împiedică să îndrăznim, ci faptul că nu îndrăznim le face să pară dificile”. Deştept băiat Seneca ăsta, chiar dacă puţin cam stoic pentru gustul meu. Nimic nu e prea dificil şi sofisticat dacă ai răbdare, ai cu ce, ştii unde vrei să ajungi, şi cum. Când vine vorba de gătit, partea cea mai complicată este pregătirea ingredientelor. După ce le-ai înşirat frumos pe masă, totul începe să decurgă lin, conform planului. E important să nu uiţi obiectivul final, să gândeşti acţiunea în termeni de paşi mărunţi, etapă cu etapă, şi să te distrezi făcând. Recomandat pentru rezultate optime: o companie plăcută, o muzică allegro appassionato şi un pahar de vin bun, din cel nedătător de dureri de cap.

Cupcakes cu fructe de pădure simple ca bună ziua

Ingrediente

Blat
220g făină
½ lgţ* praf de copt
½ lgţ bicarbonat de sodiu
¼ lgţ sare
½ lgţ scorţişoară
2 ouă mari
200 g zahăr pudră
100 g unt topit şi răcit
150 ml lapte
½ lgţ esenţă de vanilie
250g fructe de pădure (mure, zmeură, afine etc. Se poate înlocui cu vişine sau orice alt fruct, teoretic)
*'lgţ'-ul este prescurtarea pentru unitatea de măsură 'linguriţă', utilizată cu precădere în jargonul brioşiştilor şi pietrarilor din zona câmpenească a Văii Gârboului, situată la vest de Cluj.

Decor
250 ml frişcă
Câteva fructe

Preparare
Preîncălziţi cuptorul şi pregătiţi formele. Eu folosesc forme de silicon mai nou. Sunt mai practice că nu trebuie unse.
Aluatul se face simplu şi rapid. Amestecaţi făina cu praful de copt, bicarbonatul, sarea şi scorţişoara. În alt vas, bateţi ouăle cu zahărul, apoi adăugaţi şi untul topit şi vanilia, până se transformă într-o compoziţie cremoasă. Combinaţi cele două, după care adaugaţi treptat laptele şi gata aluatul. Prima oară când am făcut cupcakes cu fructe de pădure, am amestecat fructele direct în aluat. E o variantă. Însă combinaţia de albastru închis de la afine şi aluatul galben, a devenit o chestie verzuie care aducea mai degrabă a brânză cu mucegai decât a desert (chit că la gust erau la fel). Deci am schimbat strategia de data asta, şi am turnat alatul în forme până la 1/3 din înălţimea formei, apoi am adăugat un strat de fructe, apoi iar aluat, şi apoi iar fructe. Le-am ţinut la cuptior cam 40 min. La sfârşit se ornează cu un moţ de frişcă şi cu o măslină de cireaşă de pe tort, adică o zmeură.

Aşa arătau înainte, mari şi mici toată lumea la cuptor :)

Simpatice rău astea mici mici

Cam aşa arată în final



Şi închei pauza mea de desert şi de poveşti, cu un cântec care pentru mine înseamnă mai mult decât o sută de texte şi speech-uri motivaţionale. Have fun!

luni, 5 aprilie 2010

Tarta cu nume complicat si cu fistic

De când mănânc baghetă în loc de pâine, am observat un lucru. Nu o dată, mergând pe stradă cu o baghetă în mână şi trecând pe lângă cineva care de asemenea mergea pe stradă cu o baghetă în mână, mi s-a întâmplat să surprind o privire şi un zâmbet complice. La început mi-am zis că o fi pentru că sunt în fustă şi el e băiat, apoi mi-am zis că e din cauză că sunt în pantaloni şi ea e fată, ca într-un final să-mi dau seama că nu are nici o legatură cu mine... (Ce-i drept nu e foarte reconfortant să ajungi la concluzia asta...) Ceea ce se întâmplă de fapt şi de drept, părerea mea personală, este un soi de complicitate a mâncătorilor de baghete, adică echivalentul unui sentiment de solidaritate civică (şi naţională aş zice). Francezii au un cult inimaginabil pentru baghete, chit că dacă ai cumpărat-o după-masa şi nu ai consumat-o în aceeaşi zi, o arunci. Dar ce contează? Ce plăcere mai mare decât să mergi a doua zi dimineaţă din nou la boulangerie? Si culmea, e o plăcere molipsitoare. Stai cu drag la coadă. Ba chiar mi se pare că francezii adoră să stea la coadă pentru mâncăruri fine (şi pentru ajutor social...). Cred că dacă îmi va fi dor de ceva când voi pleca de aici, de asta îmi va fi. De imaginea mea cu o baghetă în mână ieşind din boulangerie şi zâmbind complice celui care îmi ţine uşa la ieşire.
Am mai observat ceva de când mănânc baghetă. Că îmi place la nebunie fisticul. Înainte nu mă dădeam în vânt, dar acum îmi place în toate combinaţiile: sărat, nesărat, pisat, întreg, în prăjitură, în creme, în iaurt, în pasta de dinţi... Glumesc cu pasta de dinţi, dar cineva ar trebui să se gândească şi la varianta asta.

Am facut şi eu o tartă cu fistic şi cu caise, pe numele ei original „Tarte aux abricots et son streusel pistache/cannelle”. În traducere (foarte) liberă, „Tartă cu caise acoperită cu aluat sfărâmicios cu fistic şi scorţişoară”. Streusel-ul ăsta e un fel de crumble, să-i zicem un „sfărâmicios” (asta îmi aminteşte de gluma mea preferată de când aveam 5 ani: un moştrofonţ este ceva mai mare decât un sfârlifus şi mai mic decât un pichiponţ).

Tartă cu caise şi sfărâmicios (crumble) cu fistic şi scorţişoară

Ingrediente

300 g aluat de tartă (pate brisée)
500 g caise (proaspete sau la cutie, dar tăiate cel mult în jumătate)

Crema de migdale
100 g migdale măcinate (dacă nu găsiţi migdale puteţi înlocui cu nucă sau orice altceva măcinat, mai puţin piper sau chilli)
100 g zahăr
100 g unt
2 ouă
1 strop de esenţă de vanilie

Sfărâmiciosul streusel (sau streusel cel sfărâmicios)
200 g unt
50 g fistic nesărat
20 g migdale măcinate
125 g zahăr brun
200 g făină
5 g fix scorţişoară
Prepararea (durează cca 30 min prepararea şi 40 min coacerea)
Preîncălziţi cuptorul la 200˚C vreo 10 min, apoi îl lăsaţi la 180˚C până băgaţi marfa înăuntru. Pregătiţi forma de tartă şi o ungeţi cu unt. Cântăriţi şi adunaţi toate ingredientele în acelaşi loc (mai puţin aluatul, care rămâne la rece încă).

Aluatul îl faceţi mai devreme (sau îl cumpăraţi), dar neapărat să stea la rece cel puţin 30 min înainte de folosire. Secretul este ca untul din aluat să nu se topească, pentru că în cazul ăsta nu mai e sfărâmicios, se întăreşte când se răceşte.

Pentru crema de migdale, amestecaţi într-un vas migdalele măcinate cu zahărul şi untul (la temperatura camerei). Când s-a omoGenizat, încorporaţi pe rând ouăle. Mixaţi până devine o compoziţie cremoasă, şi la sfârşit adăugaţi esenţa de vanilie. Păstraţi la rece.

Tăiaţi caisele în două şi înlăturaţi sâmburii. Dacă sunt la cutie, deja tăiate şi fără sâmburi, click next :).

Pentru streusel, mai întâi topiţi untul şi îl lăsaţi să se racească 5 min. Intr-un vas, adăugaţi făina, zahărul, migdalele (sau nuca măcinată), scortişoara şi le amestecaţi niţel. Apoi, începeţi să vărsaţi încet untul peste această compoziţie, amestecând doar cu vârful degetelor, astfel încât să rămână o compoziţie sfărâmicioasă, şi nu omogenă (în nici un caz!). Apoi aruncaţi şi fisticul acolo grămadă. O să vedeţi că e simplu, se face cu simţ şi cu voie bună ;)

Pasul următor este punerea lucrurilor în ordine. Adică aşezaţi aluatul (de cca 2 cm grosime) în tavă, şi îl îndesaţi bine pe margine ca să iasă forma de tartă frumoasă. Adăugaţi crema, apoi aşezaţi soldăţeşte caisele, şi o ţineţi la cuptor cca 25 min. Apoi o scoateţi din cuptor puţin, o acoperiţi cu minunatul sfărâmicios streusel şi o mai ţineţi cam 15 min. Vedeţi şi voi, depinde cât de arsă vă place :)

Această reţetă îi aparţine unui celebru cofetar, pe numele său Frédéric Bourse.
Bon appétit!






 

marți, 16 martie 2010

Un duo chocolate cheesecake intre iluzie si realitate

În lumea mea perfectă nu există „8 Martie“ ziua internaţională a Femeii, scris cu majusculă. În lumea mea perfectă există femei şi bărbaţi, scris cu litere de dimensiuni egale. Aşa a fost mereu. De când s-a inventat scrisul… În lumea mea perfectă, toţi oamenii au fost egali dintotdeauna, şi de aceea anul 1910 e un an ca oricare altul, cuvântul ‘suffragette’ nu există în dicţionar, iar Clara Zetkin e doar numele unei socialiste de origine germană. El are o idee despre cum arată lumea asta:

În lumea mea perfectă, Mihaela Rădulescu nu ar scrie niciodată un articol intitulat Instrucţiuni de utilizare a femeii, şi ar recunoaşte din prima această fotografie spunând cu subânţeles: ‘I see you.’

Poate că lumea mea e plină de vise, de iluzii, de reţete care uneori ies minunat şi alteori nu. Cu siguranţă e o lume departe de a fi perfectă, dar este lumea în care magia funcţionează atunci când ai nevoie, doar pentru că nu ai renunţat să crezi în ea. Şi va funcţiona, atâta timp cât vei continua să crezi şi să fii stăpână pe alegerile tale. De 8 Martie îmi doresc ca măcar o dată, să nu citesc articole superficiale şi neconstructive, pro şi contra femeilor, a feminismului sau a in/existenţei sau in/utilităţii acestei zile. Îmi doresc în schimb să citesc despre magie, alegeri sau gânduri ale acelor femei care într-un moment sau altul au făcut diferenţa, în lume sau în viaţa cuiva. 

Începutul de primăvară de anul ăsta mi-a fost adus brusc, de un soare mare, rotund, auriu şi dezinhibat, care mi-a amintit de explozia de culori şi de căldură pe care am imortalizat-o anul trecut în cel mai frumos câmp de maci şi grâu văzut vreodată. În consecinţă, acest desert-ikebana pe care l-am realizat zilele trecute, se inspiră din natura autohtonă, şi il dedic celor două femei care au făcut toată diferenţa în viaţa mea: mama şi bunica :) Promit să refac reţeta când mă întorc acasă ;)


Ingrediente

Blat
225 g biscuiţi digestivi fărâmiţaţi
2-3 linguri de zahăr pudră
65 g unt topit

Compoziţie
200 g ciocolată neagră
200 g ciocolată albă
700 g brânză de vaci (fină, nu granulată)
125 g cream cheese
175 g zahăr
3 ouă mari

Decor
250 g fructe de pădure
1 d (dram) de imaginaţie
Preparare
Porniţi cuptorul şi îl preîncălziţi, ca să vă scăpaţi de o grijă. Tapetaţi cu hârtie de copt o formă rotundă de prăjituri, eu am una de silicon foarte practică, diametru de cca 30 cm şi înălţime de 7 cm.

Apoi se fărâmiţează biscuiţii, se amestecă cu zahărul şi untul topit. Se aşează în formă, se tasează bine şi se azvârle la rece cca 30 min.

Într-un vas, se amestecă ouăle cu brânza de vaci, cu cream cheese (habar n-am să traduc!), apoi se adaugă zahărul şi se mai amestecă până devine o compoziţie cremoasă. Se împarte fix în două.

În bain-marie, se topeşte ciocolata neagră (cioco1), şi se amestecă cu jumătate din compoziţia anterioară de brânză. Se repetă operaţiunea (cioco2) de data asta cu ciocolata albă.

Peste blatul de biscuiţi gata răcit, vărsaţi compoziţia cioco1, iar deasupra, cu atenţie compoziţia cioco2. E important să vărsaţi încet a doua compoziţie, astfel încât să se împrăştie cât mai uniform (şi să se vadă bine cele două straturi diferite la sfârşit). Se lasă cca 50 de minute la cuptor, la o temperatură de 160˚C.

După ce s-a răcit, decoraţi cheesecake-ul cu fructe de pădure, şi mai aruncaţi în glumă nişte zahăr pudră sau ciocolată rasă peste dânsul (eu nu m-am mai complicat). Et le voila. De super gustibus non est disputandum, acvila non capit musca, supercalifragilisticexpialidocious! ;)


marți, 2 martie 2010

Prajitura cu pere, portocale si amintiri

V-aţi întrebat vreodată care e diferenţa dintre a găti din pasiune şi a găti din obligaţie? Pe mine mă duce cu gândul la diferenţa dintre a face dragoste şi a face sex. Pasiunea te face să te bucuri şi să trăieşti fiecare gest, să îţi aminteşti şi să retrăieşti fiecare senzaţie, să te inunzi de gusturi, mirosuri şi imagini care te copleşesc şi te fac să te simţi viu. Cu obligaţia e mai simplu: avem nevoi, avem datorii, nu avem timp. Ţac pac. Am urât dintotdeauna să gătesc pentru că trebuie. Nu prea agreez nici ideea de „Hai să facem ceva cu ce găsim prin frigider”. Îmi plac listele de cumpărături şi piaţa de fructe şi legume într-o sâmbătă dimineaţa. Îmi place să aleg fructele unul câte unul, şi apoi să îmi reamintesc imaginea tarabelor şi a oamenilor din piaţă după-masa când le decojesc roată, dintr-o tăietură de cuţit, cu emoţie să nu se rupă.
Am făcut o prajitură nouă, cu pere şi portocale şi cacao. Contrar aşteptărilor şi semnelor însorite de primăvară, prăjitura asta m-a dus cu gândul la toamnă. Poate şi pentru că ultima oară când am gătit ceva cu pere era toamnă, şi inevitabil mi-am adus aminte de căsuţa mea luminoasă şi de bucătăria mea dragă cu vedere spre pădure. Revenind, e o reţetă light, ultra uşor de preparat, şi e perfectă dimineaţa, lângă o ceaşcă de cafea fierbinte sau o cană cu lapte cald.
Ingrediente:

Blat
175g unt
175g zahăr
3 ouă bătute
200g făină
½ pliculeţ praf de copt
25g cacao
coaja de la o portocală
2 linguri de suc de portocale
6 pere mici, decojite şi tăiate în două

Decor
zahăr pudră
fulgi de ciocolată sau ciocolată rasă
coajă de portocale
Preparare
Se porneşte cuptorul cca 10 minute la temperatură maximă, apoi se reglează la o temperatura medie (180˚).

Într-un vas, se bate untul cu zahărul, până devine o compoziţie cremoasă. Separat, într-un bol, se bat ouăle [ca la omletă adică :)]. In compoziţia iniţială de unt şi zahăr, se adaugă alternativ câte o lingură de făină (în care adăugaţi şi praful de copt) şi de ouă, până terminaţi cele două ingrediente (cantitatea din reţetă, nu din casă), iar compoziţia devine omogenă. Se adaugă cacaua, coaja şi sucul de portocale, apoi se varsă totul într-o formă de copt (orice formă ar avea!).

Fiecare bucată de pară se taie în feliuţe subţiri, şi se aşează la mică distanţă una de alta. Ideal ar fi să obţineţi tot o formă de pară, deci să nu faceţi ca mine, că prea le-am îndesat în aluat, şi au rămas în interior :). Se aşează deci perele în cerc, şi se bagă la cuptor cca 30-35 de minute, la temperatura medie de 180˚.

Forma ca forma, dar gustul e demenţial. Combinaţia de pere, cacao şi aromă de unt e una reuşită, trust me!
                           
Iar cine recunoaşte dialogul, va aprecia probabil şi frumoasa melodie. Bon appétit!

„What's that like? What's it taste like? Describe it like Hemingway.
Well, it tastes like a pear. You don't know what a pear tastes like?
I don't know what a pear tastes like to you.
Sweet, juicy, soft on your tongue, grainy like a sugary sand that dissolves in your mouth. How's that?
It's perfect.”

luni, 8 februarie 2010

Ciocolata este buna

Şi nu doar în sensul de delicioasă, gustoasă, afrodiziacă, răspuns invariabil la gândul ‚mamă ce-aş mai mânca ceva dulce...’. Ci bună, în sensul de sănătoasă. Vorba aia: ‚Doctorul vă recomandă’. Dacă nu mă credeţi pe cuvânt (şi vă înţeleg!), poftiţi de verificaţi informaţiile preţioase ale specialiştilor (americani). Pe allchocolate.com, veţi afla mai multe lucruri despre ciocolată, decât aţi avea vreodată nevoie să ştiţi. Cum ar fi de exemplu faptul că, ciocolata neagră conţine mai mulţi antioxidanţi decât afinele, zmeura, vinul roşu sau ceaiul verde. Sau că ciocolata nu influenţează negativ nivelul colesterolului, şi nici nu îngraşă atâta timp cât valoarea totală a caloriilor consumate rămâne sub control. O tabletă de ciocolată neagră asigură 12% din necesarul zilnic de magneziu. Ciocolata stimulează activitatea cerebrală, însă într-un mod mai puţin evident decât cafeina, şi fără a cauza insomnii.

Mică analiză deconstructivistă legată de miturile despre ciocolată
- Ciocolata nu cauzează insomnii. Concentraţia de teobromină pe care o conţine, are efectul unei cafele decofeinizate. Este însă extrem de periculoasă pentru animale, mai ales pentru câini, deoarece ei nu pot asimila eficient această substanţă.
- Nu există o legătură demonstrată ştiinţific între ciocolată şi acnee.
- Ciocolata nu cauzează hiperactivitate (în cazul copiilor de exemplu). Nu ştiu dacă e adevărat, dar mi-a plăcut sloganul: ‚Blame the clown’.
- Ciocolata nu cauzează migrene (asta mi-a amintit de un articol interesant din DoR, scris de Sorana Stănescu (p. 46), despre ce conexiuni interesante fac oamenii uneori.
- A râvni după ciocolată are legătură doar cu plăcerea gustului, şi nu cu vreo consecinţă de natură fiziologică. Now really…Sinfully delicious? :)

Aşadar şi prin urmare, vă sugerez să experimentaţi ceva nou, care este :

Crème brûlée au chocolat

Ingrediente
400 ml lapte
200 ml frişcă lichidă
150 g ciocolată neagră (de bună calitate, minim 60% cacao)
6 galbenuşuri
150 g zahăr
2 plicuri de zahăr vanilat
4 linguri de cognac
50 ml frişcă pentru decor
Preparare
Porniţi cuptorul şi îl lăsaţi să se încingă bine, la viteză maximă, cam 10 minute. Apoi reglaţi flacăra normală, adică medie.
Într-un vas, pe care îl veţi folosi ulterior şi în cuptor, topiţi 75g zahăr (sau vreo 6 linguri rase), cu grijă, la foc mic, să nu se ardă, dar să fie topit integral. Când s-a topit, luaţi vasul de pe aragaz, şi îl rotiţi astfel încât zahărul caramelizat, să tapeteze marginea vasului, cam de două degete. Îl lăsaţi deoparte să se răcească până vă ocupaţi de restul.
Într-un alt vas, puneţi frişca şi o aduceţi în pragul disperării, adică al fierberii. Când e aproape acolo, aruncaţi bucăţile de ciocolată mărunţite, şi amestecaţi încontinuu cu telul, până se omogenizează. Adăugaţi zahărul vanilat, iar apoi încet, încorporaţi laptele, şi lăsaţi compoziţia să dea o dată în clocot.
Separat, amestecaţi gălbenuşurile cu restul de zahăr, cu cognacul (cred ca un Baileys Irish Cream merge ca uns), până obţineţi o compoziţie cremoasă. Dacă nu vi se pare destul de cremoasă dupa vreo 3 minute de mixat, e ok, lăsaţi-o aşa :)
La sfârşit combinaţi cele două compoziţii, le turnaţi în vasul tapetat cu zahăr caramelizat, şi la cuptor. Se ţine crema la cuptor cam 35-40 de minute, dar mai trebuie verificată din când în când, ştiţi povestea.
După ce s-a răcit, se poate orna cu frişcă, cum am făcut eu cu a doua tură, sau pur şi simplu hali pe nerăsuflate, cum s-a întâmplat cu prima. Sinfully delicious, pe cuvânt de cercetaş!

P.S. Mă întreb dacă mai ştia cineva că expresia asta e trecută în DEX?
a (se) face de baftă / de basm / (eufem.) de cacao (vulg.) expr. a (se) compromite; a se face de râs.

sâmbătă, 30 ianuarie 2010

Sweet surprises

Când aţi trimis sau aţi primit ultima oară o scrisoare, în adevăratul sens al cuvântului, de la cineva apropiat? Dar un pachet? Pentru mine, un aviz de la poştă pe care scrie ‚recomandată’ sau ‚colet’, nu mai înseamnă de mult timp altceva, decât o notificare de la te miri ce instituţie publică (de obicei o amendă!), sau un pachet cu produse comandate online. Imi amintesc însă cu nostalgie, de perioada când eram încă în şcoala generală şi în primii ani de liceu şi corespondam cu diverşi copii pe care îi cunoscusem în micile mele călătorii [inclusiv cu o fată din Botoşani, pe care nu mai ştiu cum o chema sau de ce corespondam cu ea :)]. După ce trimiteam o scrisoare, calculam imediat cam în cât timp urma să primesc răspunsul, şi aşteptam realmente cu emoţie momentul. De multe ori întrebam poştaşul dacă sigur s-a uitat bine şi nu e nimic pentru mine. Acum scriem scrisori de maxim 140 de caractere... :)

Când am primit pachet de acasă săptămâna trecuta, m-am bucurat ca un copil. Si m-am simţit iubită şi puţin cam răsfăţată. Dacă îmi făcea cineva o poză în drum spre casă, era o fotografie de colecţie, pentru că eram toată un zâmbet şi o nerăbdare. Iar ceea ce m-a dat gata definitiv, a fost că pe lângă lucrurile pe care le cerusem explicit, am găsit in pachet şi un borcănel cu dulceaţă de portocale cu nuci, făcută de Bogdan. E delicioasă, şi o păstrez ca pe o delicatesă de care mă ating din când în când, atunci când îmi beau cafeaua, cu un biscuite cu migdale. What a snob! :P Iar dacă maestrul bucătar îmi dă reţeta şi permisiunea de a o dezvălui, o voi posta în curând.
L.E. Reţeta aşa cum am primit-o :)

Ingrediente
vreo 10 portocale măricele
1,2 kg zahăr
2 plicuri zahăr vanilat
100 g nuci tocate mărunt cu cuţitul

Preparare
Se curăţă portocalele şi se taie mărunt, cubuleţe, nu foarte mici. Se adaugă un kg de zahăr şi se lasă în cratiţă cam o oră, să îşi lase sucul, pe urmă se pun pe foc şi se fierb la foc mic, amestecând din când în când cu o lingură de lemn până când se îngroaşă siropul. Intr-un alt vas se caramelizează 200 g zahăr cu o lingură de zeamă de lămâie şi două pliculeţe de zahăr vanilat. Când s-a topit zahărul se pun şi nucile şi se amestecă apoi compoziţia asta se toarnă peste dulceaţă şi se mai fierbe puţin şi gata! Se toarnă în borcanele încălzite în prealabil sub jet apă fierbinte sau într-un vad mai mare cu apă fierbinte, pe aragaz. Pam pam.



duminică, 24 ianuarie 2010

Despre inspiratie

Citeam acum câteva zile pe blogul lui Ştefan, despre nevoia de concentrare şi despre câte priorităţi e bine să îţi stabileşti, atfel încât să poţi spera că vei şi ajunge la finish cu toate. M-a pus puţin pe gânduri, recunosc. Nu că nu mi-aş cunoaşte priorităţile, dar de fiecare dată când le analizez, şi de fiecare dată când ajung la aceeaşi concluzie că sunt prea multe [cu siguranţă mai multe de 3 :)], mă autoconving că nu pot renunţa la nici una. De obicei, mi se întâmplă să am imediat un flash din ăla ca în desene animate când Tom se uită la Jerry şi vede un pui rotisat. Eu văd un neon verde de farmacie, semn că trebuie să îmi fac neapărat drum după nişte vitamine.

Lucrurile stau însă altfel când ieşi din rutină, când pleci într-o altă ţară pentru o jumătate de an, lăsând vechiul pentru un nou necunoscut, cu...20 de kg de bagaj. Să vezi atunci prioritizare! Evident că un hobby ca al meu, nu are nici o şansă să se strecoare în acest bagaj cu priorităţi, cum ar fi hainele, dicţionarele, periuţa de dinţi şi halatul de baie. Dar mă consolasem la gândul că voi rezista, îmi voi lua de acolo toate minunăţiile şi va trece. Si într-adevăr, de când am ajuns în Franţa, şi în acest oraş, nu foarte spectaculos per se, dar cu micile lui atracţii, nu mă mai satur de toate minunăţiile gastronomice care îmi ies în cale la fiecare pas. Mă fascinează ideea boutique-urilor cochete, a micilor afaceri de familie, care au crescut şi au evoluat de-a lungul generaţiilor, datorită valorilor lor, a istoriei, a respectului faţă de trecutul lor şi al comunităţii din care s-au tras. Orice boulangerie, patisserie, chocolatrie, confisserie, charcuterie, fromagerie, are o istorie, pe care nu uită să o pună în valoare, şi asta le dă tot farmecul şi autenticitatea. Fiecare se diferenţiază de celălalt prin povestea sa de familie.
Am început să fiu mai atentă la ceea ce văd, să îmi notez mici detalii care fac diferenţa, să citesc despre valorile celorlaţi. Şi aşa ajungem să ne simţim inspiraţi şi cuprinşi de energie (chiar şi în lipsa vitaminelor), fără să ne dăm seama. De exemplu povestea afacerii cu ciocolată a familiei Gelencser, care începe în a doua jumătate a secolului trecut când Laszlo Gelencser, un tânăr de 19 ani emigrează din Ungaria şi se căsătoreşte cu fiica unui ciocolatier din Normandia. Sau lanţul de patiserii, devenit o multinaţională de succes, PAUL (Holder Group), care a început ca o mică brutărie de familie în 1889. E atât de multă istorie în fiecare mic boutique în care intri, încât te copleşeşte.

Ca să nu mai menţionez istoria şi valorile unor restaurante devenite celebre, tocmai pentru particularitatea şi încărcătura spirituală pe care o transmit clienţilor lor. Două exemple îmi vin acum în minte, pentru că m-au impresionat în mod deosebit: Thierry Marx şi Hélène Darroze.
                                             
Ce m-a încântat la culme este că aici, am gasit la biblioteca municipală, cărţi şi albume de gastronomie, dar şi de artă, pe care la noi ai doar ocazia să le răsfoieşti în librării, sau le vezi în dulapul închis cu cheie de la sala de lectură. Accesul la cultură este nelimitat şi gratuit, şi oamenii cunosc respectul faţă de carte şi cultură. Iar asta se reflectă în valorile şi principiile cu care se hrănesc.
Cu atâtea surse de inspiraţie în jurul meu, vă închipuiţi probabil că nu am mai avut stare, aşa că ieri seară am dat o fugă la supermarket, şi m-am întors cu asta:                                                  
Show must go on!

vineri, 1 ianuarie 2010

Cand vine vorba de aspect...

...ca să continui în acelaşi repertoriu cu Irina, gandul mă duce tot la Philippe Conticini. Am ajuns în Paris şi mi-am făcut drum la Pâtisserie des rêves, să mă conving că e într-adevăr aşa cum se povesteşte. Rue du Bac e o locaţie perfectă pentru această mică bijuterie de patiserie. Liniştită, cu aerul acela de străduţă de cartier parisian unde oamenii se ştiu între ei pentru că se întâlnesc zilnic la brutăria de la colţ, sau la florărie sau la măcelarul care are mica lui afacere de familie de 30 de ani pe acea străduţă. De afară totul pare sclipitor, iar când păşeşti înăuntru te pierzi de-a dreptul.

Ceea ce m-a impresionat cel mai mult a fost modul în care sunt prezentate şi vândute produsele. Cu cea mai mare grijă şi atenţie. Intr-un spaţiu de maxim 100 mp, vânzătoarea introduce comanda electronică care e imediat transmisă în spate, de unde îţi primesti produsul gata ambalat şi dichisit frumos. Nu se face diferenţă că ai cumpărat de 4 sau de 30 de euro. Standardul de prezentare şi ambalare e acelaşi. La fel şi atenţia faţă de client. Când eşti tocmai plecat din România şi ajungi într-un astfel de loc, ai un mic şoc cultural, eu cel puţin am simţit o oarecare discrepanţă. Ca să nu mai spun că madlena, plăcinta de mere şi tarta de lămâie pe care le-am luat mi s-au părut cele mai gustoase prăjituri ever!

Voilà la Tarte de saison au citron :)



Christmas gift cupcakes

Sărbătorile de anul acesta au fost oarecum atipice, şi nu pot să spun că mi-au tihnit, aşa cum se întâmplă de regulă de sărbători. Au coincis cu o perioadă destul de agitată pentru mine, plecarea în Franţa, agitaţia şi pregătirile dinaintea plecării, mărunţişurile de rezolvat, pusul lucrurilor în ordine. Dar a fost interesant, şi până la urmă e anul 2010 şi pentru mine, ca pentru tot restul lumii, chiar dacă nu am mai apucat să mă îmbuib cu sarmale şi cârnaţi şi răcituri şi zece feluri de prăjituri :) Am petrecut noaptea de Revelion în Le Havre, sperând că poate Primăria, ca şi la noi, organizează vreo festivitate cu focuri de artificii. M-am plimbat cu Bogdan prin tot oraşul în miez de noapte, dar nimic. Totul mort. La ora 12, au ieşit totuşi câţiva petrecăreţi pe la geamuri, să întâmpine cum se cuvine noul an, adică s-au pus pe zdrăngănit oale şi cratiţe. Da, chiar oale şi cratiţe, iar la câteva minute după această destrăbălare au şi apărut două maşini de poliţie, cu sirenele pornite, de unde am tras noi concluzia că nu numai focurile de artificii sunt interzise pe aici, dar şi surogatele acestora. Pesemne că deranjează peştii în somn.

Dar revenind la zilele dinaintea plecării, am fost foarte mulţumită de mine, pentru că am reuşit totuşi să prepar nişte Christmas cupcakes, şi încă două feluri. Intenţia era să fac şi biscuiţi şi turtă dulce, dar în primul rând nu am mai avut timp, şi în al doilea rând, mama m-a ameninţat că dacă îi las prea multe dulciuri riscă să dea în diabet doamne fereşte. Aşa că m-am rezumat la aceste simpatice creaţii colorate, pe care le-am mai folosit şi pe post de cadou, pe deasupra.

Decorurile le-am făcut tot eu, din fondant, colorat în diverse culori şi bibilit la greu. Noroc cu Bogdan că m-a ajutat la omuleţii de zăpadă. Oricum, dacă nu aveţi răbdare cu migăleli de genul ăsta, există tot timpul alternative de a cumpăra decorurile direct din cofetării.

Am pregatit două feluri de cupcakes: o tură cu dovleac, şi o alta cu ciocolată şi nuci.
Reţeta de pumpkin cupcakes am postat-o deja aici, iar de data asta am modificat doar toppingul. Pentru toppingul de ciocolată, am folosit 200 g ciocolată menaj (de preferat amăruie, dacă vreţi să aibă o textură mai lucioasă) şi cca 50 ml frişcă lichidă. Se taie ciocolata în bucăţele cât mai mici, şi se pune la topit în bain-marie. Când s-a topit de tot, se adaugă câte puţină frişcă, până devine cremoasă, dar nu prea lichidă, deoarece va trebui să se întărească după răcire. Dacă cumva se întâmplă ca în momentul în care adăugaţi frişca să se taie, continuaţi să amestecaţi, de obicei îşi revine în câteva secunde. Dacă aţi obosit şi încă tot nu şi-a revenit, atunci bănuiesc că puteţi s-o aruncaţi :)

Acum arată ok zic eu, aşa că le pun şi o poză.
 Ingrediente pentru 20 de muffins cu ciocolată şi nuci

Blatul
300 g făină
250 g unt moale
4 ouă
200 ml lapte
½ linguriţă bicarbonat de sodiu
½ linguriţă bicarbonate de amoniu
200 g zahăr
3 linguri cacao
100 g nucă tăiată bucăţi
50 g fulgi de ciocolată

Topping-ul
200 g ciocolată albă
50 ml frişă lichidă
Decoraţiuni de sezon (pot fi din fondant sau marţipan)

Preparare
Se încinge cuptorul şi se pregătesc formele de muffins.
Se amestecă ouăle cu zahărul până când zahărul e aproape dizolvat. Se adaugă untul, cacao, făina, bicarbonatul de amoniu şi cel de sodiu (stinse în lapte sau în puţină zeamă de lămâie). Se amestecă bine, iar la final se adaugă nuca şi fulgii de ciocolată. Se toarnă compoziţia în forme şi se ţin la cuptor cca 40 de minute. E important să nu deschideţi cuptorul în primele 25 de min, pentru că nu vor mai creşte prăjiturelele.
Toppingul se face respectând paşii pe care i-am menţionat mai sus, doar ca în loc de ciocolată neagră este ciocolată albă :P
Trebuie lăsate să se răcească cam o oră, pentru că altfel nu se întăreşte suficient toppingul de ciocolată.

Eu le-am ambalat frumos şi le-am oferit cadou (de criză, dar de suflet ;))
Enjoy!